Jazz

Jazzul este un stil de muzică apărut la începutul secolului al XX-lea în statele sudice ale Statelor Unite, având provenienţa în melodiile populaţiei de culoare, urmaşă a sclavilor de origine africană. În muzica de jazz se recunosc în special tonalităţi de blues şi ragtime, la care se adaugă şi elemente ale muzicii europene. Mai târziu au fost preluate ritmuri ale muzicii latino-americane. Jazzul este considerat prima şi, până acum, unica formă de manifestare artistică din istoria culturii care s-a dezvoltat în Lumea Nouă.

Deşi de dată relativ recentă, originea şi semnificaţia iniţială a cuvântului "jazz" (la început pronunţat jass) este controversată. O ipoteză ar fi înrudirea fonetică cu expresia "chasse-beau", o figură de dans din Louisiana, cândva colonie franceză. Alţii cred că ar deriva din cuvântul Jézabel, numele unei prostituate din New Orleans, în ortografie americană "Jazz-Bel". În jargonul populaţiei locale cuvintele jasm sau gism înseamnă rapiditate şi energie, au însă şi o semnificaţie erotică. În 1917, formaţia Original Dixieland Jazz Band a avut mult succes la "New York Columbus Circle", şi cuvântul "jazz" a intrat în vocabularul curent, deşi apăruse deja cu referire la muzică în 1913 într-un ziar din San Francisco, fără să fi avut un deosebit ecou.

Elementele caracteristice ale Jazz

O definiţie care să cuprindă toate elementele caracteristice ale jazzului, de la începuturile lui până în zilele noastre, valabilă pentru toate stilurile şi pentru toţi muzicienii, nu este posibilă. În istoria sa de peste o sută de ani, jazzul a suferit numeroase transformări şi s-a divizat în diverse stiluri, cu semnificaţii diferite, încât este greu de spus, ce este "tipic" pentru jazz. Se pot menţiona totuşi câteva elemente:

• Tonalitatea în muzica de jazz, spre deosebire de muzica tradiţională europeană, pune accentul în primul rând pe expresivitate şi mai puţin pe frumuseţea sunetului. Sunetele instrumentelor sunt aspre, nefiltrate şi eruptive, vocea omenească este plângătoare sau ţipătoare şi acuzatoare, exprimând brutal adevărul neprelucrat estetic, într-o frazare caracteristică. Se vorbeşte de "Hot-Intonation". Tonalitatea este însă diferită la diverşi interpreţi: voluminoasă şi erotică la saxofonistul Coleman Hawkins, elegantă la clarinetistul Benny Goodmann, tristă până la disperare la trompetistul Miles Davis, triumfală la Louis Armstrong, plină de strălucire la Dizzy Gillespie.

• Improvizaţia este poate elementul cel mai tipic în muzica de jazz. La început se cânta fără note, interpreţii improvizau pe diferite teme sau armonii, individual sau alternativ în mici formaţii (combos), fiecare având propriul stil de improvizaţie, uşor de recunoscut. Muzica este dezvoltată şi interpretată de diferite personalităţi, compoziţia şi execuţia se contopesc. Improvizaţia este în mod normal însoţită de repetarea schemei unui acord.

• Ritmul însoţeşte totdeauna execuţia muzicii de jazz, jazzul este o muzică "sincopată". Ritmul conferă muzicii un swing tipic, ocupă uneori primul plan, părăsindu-se tonalitatea melodiei şi frazarea. La început ritmul era dat de trombon, apoi acest rol a fost preluat de instrumentele de percuţie. Orchestrele sunt împărţite între o "Melody Section" (trompetă, clarinet, saxofon) şi o "Rhythm Section" (bass, baterie, chitară, pian). Dar şi instrumentele din "sectorul melodic" emit sunete sincopate. Între ritm şi melodie se creează o stare de tensiune, alteori însă se contopesc într-un flux continu, de nedespărţit, ca în stilul "Free jazz".

• Blues, aparţinând folclorului afro-american, caracterizat de o formulă armonică constantă şi de un ritm în patru timpi, este o componentă esenţială a muzicii de jazz, care îi conferă o anumită dispoziţie, atât în formele lente, cât şi în cele mai repezi.

thumb|left|350px|Istoric şi evoluţia stilurilor în jazz

Istoric

Origini

Jazzul îşi are originea în amestecul diverselor tradiţii muzicale ale sclavilor negri proveniţi din Africa. Din tradiţia africană derivă stiluri de interpretare care lasă căntăreţului un spaţiu larg de execuţie şi libertate de improvizare, cu o schemă "Întrebare şi răspuns" (Call-and-Response) pe un fond ritmic complex, ce duce la sincoparea melodiilor executate de diverse instrumente. Alte surse ale jazzului sunt constituite de cântecele rurale ale culegătorilor de bumbac, în stil blues, cântecele de leagăn şi cele religioase (negro spirituals, apoi gospel songs). La acestea s-au adăugat şi elemente ale muzicii europene (marşuri, imnuri, muzică populară), mai ale unele armonii şi acorduri, ca principii de organizare a unor anumite forme muzicale.

Evoluţia stilurilor în muzica de jazz

Istoria jazzului se confundă cu evoluţia stilurilor în decursul anilor, care formează un lanţ logic continuu, în care fiecare stil constituie o verigă obligatorie, ce nu poate fi înlăturată fără a compromite întreaga înţelegere a jazzului. Se spune în mod curent că jazzul a luat fiinţă în New Orleans în jurul anului 1900, deşi o muzică asemănătoare era executată în acel timp şi în Kansas City, St. Louis sau Memphis. Însă înaintea stilului "New Orleans" exista deja "Ragtime"-ul.

Ragtime

Această formă de muzică, Ragtime, a apărut în Sedalia, statul Missouri. Fiind în primul rând o muzică compusă pentru pian, îi lipseşte elementul principal al jazzului, şi anume improvizaţia, în schimb este puternic ritmată. Acest tip de muzică era foarte iubit de muncitorii constructori ai căilor ferate şi era executată în "saloons" la piane hodorogite de muzicanţi profesionişti sau diletanţi. A căpătat un impuls din partea unor compozitori şi pianişti talentaţi, cum a fost Scott Joplin. Elemente din ragtime, în special ritmul, au fost preluate mai târziu de reprezentanţi ai jazzului

Stilul "New Orleans"

Oraşul New Orleans, situat în delta fluviului Mississippi, era la începutul secolului al XX-lea un amestec de diverse populaţii şi rase, spanioli, francezi, englezi, negri urmaşi ai sclavilor de pe plantaţiile de bumbac, creoli. Oraşul a devenit centrul în care s-a cristalizat un stil muzical practicat în toate localităţile din bazinul fluviului, constând dintr-un amestec de Worksongs, Spirituals şi Blues. Ca instrumente melodice se foloseau trompeta, clarinetul şi trombonul, cărora li se opuneau instrumentele ritmice, bassul, bateria, banjo, eventual pianul. Existau grupuri de creoli, mai cultivaţi, şi de afro-americani, mai apropiaţi de formele primitive ale muzicii. Aici a apărut pentru prima dată forma hot de interpretare, în care instrumentul mai mult vorbeşte decât sună.

Stilul "Dixieland"

Către anul 1910 au apărut şi formaţii de muzicieni albi, cum a fost orchestra lui "Papa" Jack Laine sau "Original Dixieland Jazz Band", care executau o muzică mai lină, mai puţin expresivă, în schimb tehnic mai versată. Aceast fel de interpretare al muzicienilor albi a fost numit stil "Dixieland", spre deosebire de stilul "New Orleans" al muzicienilor de culoare, cu toate că în realitate graniţele între cele două stiluri nu sunt nici pe departe aşa de stricte, mai ales că după un timp s-au format şi orchestre mixte, "New Orleans Rhythm Kings" şi "Creole Jazz Band", sub conducerea cornetistului King Oliver. Acestui grup aparţinea ca trompetist secund Louis Armstrong, care avea să joace un rol determinant în dezvoltarea jazzului. thumb|Louis Armstrong - Coperta albumului The best of Satchmo

Stilul "Chicago"

În timpul primului război mondial, centrul muzicii de jazz a devenit oraşul Chicago de pe lacul Michigan, unde veniseră mulţi muzicanţi din New Orleans, alungaţi de condiţiile nefavorabile ale unui port militar, printre aceştia King Oliver, Louis Satchmo Armstrong cu formaţiile Hot Five şi Hot Seven, Johnny Dodds cu New Orleans Wanderers. Ceea ce se înţelege astăzi ca "Stil New Orleans" nu este jazzul arhaic de la început, când nu existau înregistrări pe discuri, ci muzica executată în Chicago în jurul anului 1920 de către muzicanţii proveniţi din New Orleans. Aici se dezvoltă în mod deosebit stilul Blues, reprezentat de renumita cântăreaţă Bessie Smith. În "Stilul Chicago" predomină rolul solistului improvizator şi saxofonul devine tot mai mult folosit. Cornetistul Bix Beiderbecke a întruchipat în mod deosebit stilul dezvoltat în Chicago. În formaţiile lui Louis Armstrong componenţii improvizau în acelaşi timp, dintre aceştia se detaşa însă sunetul trompetei lui Satchmo, capabil să creeze variaţii infinite pornind de la aceiaşi temă. Armstrong a exercitat o influenţă considerabilă şi asupra cântăreţilor de jazz, nu atât prin felul cum interpreta textele melodiilor, cât prin forma denumită Scat, o succesiune de vocale şi silabe care imitau sunetul unui instrument. Alţi muzicanţi importanţi din această perioadă sunt Jack Teagarden (trombon), Eddie Condon (banjo), Gene Krupa (baterie). Mulţi s-au mutat mai târziu la New York, care în anii succesivi avea să devină centrul muzicii de jazz.

thumb|left|Duke Ellington's Big Band

Stilul "Swing"

Cuvântul "swing" este folosit în două sensuri. Pe de o parte indică un element ritmic, din care se obţine o tensiune caracteristică jazzului, pe de altă parte desemnează stilul de jazz al anilor treizeci, cu apariţia marilor orchestre (Big Bands), în frunte cu cea a clarinetistului Benny Goodman, "The King of Jazz". Benny Goodman a inclus în orchestra sa şi muzicanţi de culoare, ca pianistul Teddy Wilson, vibrafonistul Lionel Hampton, chitaristul Charlie Christian, împotriva principiilor segregaţiei rasiale. Altă mare orchestră era aceea a lui Fletcher Henderson, care reunea acordurile orchestrei cu strălucirea improvizaţiilor individuale. thumb|Ella Fitzgerald

Pianistul Duke Ellington a pus bazele orchestrei sale în această perioadă, pe care a condus-o până în anul morţii sale, în 1974. Duke Ellington compunea bucăţile din repertoriul propriu, cu o durată de la câteva minute (Sollitude, Sophisticated Lady), până la aproape o oră (Black, Brown and Beige). În Kansas City a apărut orchestra pianistului Count Basie, caracterizată printr-o interacţiune ritmică a diferitelor secţiuni, alternând cu improvizările libere ale soliştilor, ca saxofonistul tenor Lester Young.Anii treizeci au reprezentat în acelaşi timp epoca marilor solişti, saxofoniştii Coleman Hawkins şi Johnny Horges, bateristul Gene Krupa, trompetistul Rex Stewart, pianistul Teddy Wilson şi mulţi alţii. Cântăreţe de jazz vestite din această epocă au fost Ivie Anderson, Billie Holiday şi Ella Fitzgerald. thumb|left|140px|Charlie Bird Parker

Revoluţia "Bebop"

În anii patruzeci, numeroşi muzicieni din orchestrele de jazz au început să se elibereze de cadrul conservator al orchestrei şi de stilul swing şi, reuniţi în grupuri mici, lăsau frâu liber virtuozităţii pe ritmuri foarte susţinute. Aşa s-a născut stilul "Bebop", care marchează o evoluţie importantă axată pe abilitatea tehnică a interpreţilor şi pe complexitatea ritmică şi armonică, datorat în primul rând pianistului Thelonius Monk, saxofonistului Charlie Bird Parker şi trompetistului Dizzy Gillespie. thumb|140px|Dizzy Gillespie - Coperta albumului To Bird with Love Acest stil a însemnat o schimbare radicală în jazz: din muzică dancing a devenit o artă intelectuală de prim rang, fără concesii făcute marelui public. Alte personalităţi ale stilului Bebop au fost trompetistul Fats Navarro şi cântăreaţa Sarah Vaughan.

Stilurile "Cool Jazz" şi "Hard Bop"

Unul din experimentele făcute cu muzica de jazz de inspiraţie clasică, făcute către sfârşitul anilor patruzeci, îl constituie înregistrările făcute de o grupă de instrumentişti în frunte cu trompetistul Miles Davis, care făcuse parte din grupul din jurul lui Charlie Parker. Se caută o revenire la o muzică mai liniştită şi mai accesibilă, totuşi destul de complexă. Este ceea ce s-a numit "Cool Jazz", caracterizat prin arcuri melodice relaxate, cu mai puţin vibrato şi rol redus al percuţiei. Acest stil se extinde şi pe coasta de vest (West Coast Jazz) a Americii. Datorită saxofonistului Stan Getz, pătrunde influenţa muzicii sudamericane în stilul Cool. Un alt interpret de seamă în acest stil este saxofonistul bariton Gerry Mulligan.

O parte a muzicienilor de pe coasta de est, în special în New York, reuniţi în jurul trompetistului Clifford Brown şi a saxofonistului Sonny Rollins, continuă totuşi stilul lui Charlie Parker, într-o formă mai aprinsă şi agitată, denumită "Hard Bop". thumb|left|Miles Davis - Coperta albumului Kind of Blue

"Modal Jazz" şi "Free Jazz"

În 1955, Miles Davis împreună cu saxofonistul John Coltrane şi alţi instrumentişti formează un quintet, ale cărui performanţe sunt caracterizate printr-un stil colorat, bogat în expresie şi sensibilitate, cu tempo variat şi diversitate a ideilor melodice. Împreună înregistrează albumul Kind of Blue, o etapă importantă în evoluţia jazzului. La acest grup se asociază şi pianistul Bill Evans. Împreună compun o serie de bucăţi într-o tonalitate unică, cu aceleaşi acorduri şi modalităţi armonice (de unde denumirea de Modal Jazz), care dau soliştilor un deosebit grad de libertate în improvizaţie.

Cam în acelaşi timp, o dată cu dezvoltarea stilului de "Free Jazz", se rupe complet cu tradiţia jazzului clasic. Deşi legile armoniei, ale melodiei şi ritmului îşi pierd semnificaţia iniţială şi fiecare mod al legăturilor sonore este permis, rezultă o muzică surprinzător de logică şi consecventă. Unul din reprezentanţii cei mai importanţi ai acestui stil este Ornette Coleman, ale cărui improvizaţii, adesea atonale, fără nicio schemă de acord, şochează la început pe mulţi critici, în timp ce alţii recunosc în dorinţa de experimentare, seriozitatea şi deosebitul simţ al formei. Printre pionerii acestui stil se numără şi bassistul Charles Mingus, pianistul Cecil Taylor şi saxofonistul Archie Shepp, la care se ataşează şi John Coltrane, a cărui muzică are trăsături religioase, de o frumuseţe unică şi o intensă forţă de expresie până la orgie.

Ultimele decenii ale secolului al XX-lea

Apariţia rock-and-roll-lui, cu mare priză la tineret, nu a lăsat indiferenţi nici pe reprezentanţii jazzului. Acelaşi Miles Davis, deschis la orice inovaţie, inaugurează o formă hibridă intitulată "jazz-rock fusion" cu albumul său Bitches Brew, în care se folosesc şi instrumente electronice. Dintre cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai stilului "fusion" sunt de menţionat Herbie Hancock şi Chick Corea. Apar şi se impun pianişti extraordinari cum ar fi Keith Jarrett, Paul Bley, Andrew Hill sau Brad Mehldau. Diversitatea stilistică nu a scăzut, noi curente se dezvoltă, recunoscându-se şi o tendinţă de reîntoarcere la tradiţiile jazzului clasic sub forma "Neoclasicismului", cu saxofonistul David Murray şi trompetistul Lester Bowie sau "Clasicismului" în jurul trompetistului Wynton Marsalis. Dimpotrivă, ceea ce s-a numit "Groove Jazz", "Acid Jazz" sau "Nu-Jazz" a îmbinat funk-ul, soul-ul sau muzicile etnice (indeosebi bossa nova, dar si hip-hop-ul) cu tehnicile si efectele electronice cele mai recente (sampling, loops, beats, remix). Reprezentativi pentru aceasta direcţie, care a readus jazz-ul pe ringul de dans si în cluburi sunt: Brand New Heavies, Gilles Peterson, Ronny Jordan, Jazzanova sau Jamiriquai. Alte denumiri ale unor formule noi in jazz sunt: "World Jazz", "Acid Swing", "No Wave", "Free Funk", "Punk Jazz" sau "Jazz Rap".

Jazzul în Suedia

Începând cu deceniul patru al secolului trecut, jazzul suedez a început să ia forme proprii, nemaifiind ca până atunci o simplă copie a idolilor americani. Până spre sfârşitul anilor 1940, cei doi care au dezvoltat jazzul suedez într-o direcţie proprie au fost trompetistul şi compozitorul Gösta Törner şi basistul şi compozitorul Thore Jederby. Alţi doi jazzmeni care au venit în atenţia publicului în timpul şi după cel de al doilea război mondial au fost clarinetistul Åke Hasselgård şi şeful de orchestră (iniţial basist) Simon Brehm.

Anii 1950 vor fi anii de debut şi consacrare a unor instrumentişti care vor influenţa generaţiile următoare: Reinhold Svensson (pian), Arne Domnerus (saxofon alto), Carl-Henrik Norin (saxofon tenor), Putte Wickman (clarinet), Bengt Hallberg (pian), Lars Gullin (pian) şi Åke Persson (trombon). Pianistul şi saxofonistul Gösta Theselius a fost cel care a furnizat aproape singur o perioadă de timp material pentru piaţa de jazz din Suedia.

Anii 1960 au fost ani de concurenţă cu muzica pop şi rock, care deveniseră tot mai răspândite. Generaţiile mai în vârstă, care nu prea agreau aceste două curente, încep să susţină şi ele jazzul. Se introduc burse (de ex. primesc astfel de burse Bengt-Arne Wallin, Arne Domnerus, Jan Johansson) şi salarii de artist (de ex. Lasse Gullin şi Börje Fredriksson). Mijlocul anilor 1960 vor fi ani de consacrare a unor noi talente: Fredrik Norén (tobe), Lars Bruman (bas), Rolf Eklund (trompetă), Bengt Ernryd (trompetă), Kurt Lindgren (bas). În anul 1966 are loc Stockholm Jazz Festival 66, unde Bengt Ernryd a debutat cu un nou sextet cu muzică de jazz modernist. În 1967 se înfiinţează Federaţia muzicienilor suedezi de jazz, a cărei scop principal este să reprezinte interesele artiştilor de jazz şi să organizeze concerte la nivel local. Tot în acelaşi an se înfiinţează orchestra de jazz a Radiodifuziunii, a cărei nucleu consta din Arne Domnerus, Bengt Hallberg, Georg Riedel, Rune Gustafsson şi Egil Johansen. Câţiva ani mai târziu, la Stockholm se deschide o discotecă, Fasching, care are jazz ca temă 5 zile pe săptămână. Un alt club de jazz din Stockholm este Kurbitz. thumb|right|Coperta revistei Orkester Journalen septembrie 1945 Ca reviste de jazz din Suedia pot fi numite Jazz Nytt şi Orkester Journalen- aceasta din urmă înfiinţată în 1933, astfel fiind cea mai veche revistă de jazz din lume care mai există şi astăzi.

Între 1960-1999 Leif "Smoke Rings" Anderson a prezentat programul de radio Smoke Rings, program bine primit, axat mai ales pe muzică de jazz melodios.

Alţi muzicieni de jazz scandinavi

• Jan Garbarek
• Esbjorn Svenson
• Bobo Stenson
• Arild Andersen
• Palle Danielsen
• Terje Rypdal

Brazilia

• Stilul "Bossa Nova"

Franţa

• Django Reinhardt, chitară
• Stéphane Grapelli, vioară
• Louis Sclavis

Germania

• Peter Brötzmann
• Theo Jörgensmann
• Peter Kowald
• Alexander von Schlippenbach
• Joachim Kühn
• Eberhard Weber
• Albert Mangelsdorff

Jazzul în România

thumb|right|200px|Cornel Chiriac, principalul promotor al jazzului la radiodifuziunea acelor ani După ce în comunism mult timp jazzul era considerat o manifestare decadentă a imperialismului american, începând cu "dezgheţul" cultural din 1964, s-au deschis cluburi de jazz, la radio şi televiziune se transmit emisiuni cu muzică de jazz, Benny Goodman, Louis Armstrong, Woody Herman au concertat la Bucureşti. Au urmat Festivalurile Naţionale de Jazz de la Ploieşti (1969 - 1971), Festivalurile Internaţionale de la Sibiu (din 1974 până în zilele noastre), Festivalurile Internaţionale de Jazz "Richard Oschanitzky" de la Iaşi, Festivalurile Internaţionale de Jazz de la Gărâna, ş.a.

Revista "Secolul XX" a cuprins, în martie 1965, o sumară istorie a jazzului alcătuită de Cornel Chiriac, animator al emisiunii radio de muzică "rock" "Metronom", continuată de el, după emigrarea în Germania (1969), la Radio Europa Liberă. Mare iubitor al acestui gen, membru fondator al Federaţiei europene de jazz, Chiriac va copia discuri întregi pe benzi şi le va aranja în arhiva radiodifuziunii. „Toată bandoteca radio este scrisă şi pusă de mâna lui Cornel Chiriac”, avea să spună mai târziu Aurel Gherghel.

Dintre interpreţii de muzică de jazz din acel timp sunt de menţionat Richard Oschanitzky, Jancy Korossy sau Eugen Ciceu, care concertau adesea sub denumirea de "muzică de estradă".

În perioada anilor '70 - '80, muzica jazz s-a întrepătruns cu rock-ul în compoziţiile unor formaţii precum Experimental Q, Post Scriptum sau Basorelief.

Începând cu anul 1990, jazzul cunoaşte un cerc larg de simpatizanţi şi interpreţi, grupaţi, de exemplu, în "Art Jazz Club". [[Se afirmă nume noi: Lucian Ban, Cristian Soleanu, Arthur Balogh. Cel dintâi (Lucian Ban), în anii '90, "scoate" două CD-uri în România, după care se stabileşte la New York, devenind în scurtă vreme cel mai interesant şi de perspectivă jazzman român (CD-uri, concerte, proiecte, turnee, colaborare cu ICR).

Între 7 mai-13 mai 2007 a avut loc în România un concurs internaţional de jazz ("International Jazz Competition").

Dintre compozitorii şi interpreţii români de jazz contemporani sunt de menţionat:

• Richard Oschanitzky - compozitor, pian.
• Johnny Răducanu - compozitor, contrabas, pian.
• Aura Urziceanu - compozitoare, voce.
• Anca Parghel - compozitoare, voce.
• Harry Tavitian - compozitor, pian.
• Dan Mândrilă - compozitor, saxofon.
• Marius Popp - compozitor, pian.
• Nicolae Simion - compozitor, clarinet.
• Mircea Tiberian - compozitor, pian.
• Titel Popovici - compozitor, pian.
• Romeo Cosma - compozitor, pian.
• Radu Goldiş - compozitor, chitarist.
• Eugen Gondi - compozitor, baterie.
• Ion Baciu jr. - compozitor, pian.
• Dan Ionescu - compozitor, chitară.
• Alexandru Imre- dirijor, clarinetist, saxofonist.
• Nicolae Farcaş- trombon
• Gabriel Mezei- chitară, clarinet
• Decebal Bădilă - compozitor, chitară bas.
• Liviu Butoi - compozitor, saxofon.
• Christian Soleanu - compozitor, saxofon.
• Vlad Popescu - compozitor, baterie.
• Garbis Dedeian - compozitor, saxofon.
• Capriel Dedeian - compozitor, chitară.
• Vlaicu Golcea - jazz double bass player,composer,arranger and sound designer
• Marta Hristea - compozitor, voce.
• Sorin Romanescu - compozitor, chitară.
• Mihai Musceleanu - compozitor, chitară.
• Petrică Andrei - compozitor, pian.
• Johnny Bota - compozitor, textier, chitară bas, contrabas, vioară
• Saşa Bota - vioară, violă
• Béla Kamocsa - compozitor, voce, chitară, chitară bas,
• Lică Dolga – baterie, percuţie
• Toni Kühn - compozitor, chitară, claviaturi
• Tavi Scurtu – baterie
• Vera Belei – voce
• Catalin Airinei – compozitor, pian, chitară, sampler
• Cristian Belei – chitară
• Saşi Vuşcan – chitară
• Adrian Cornut – chitară
• Ionuţ Dorobanţu – chitară
• Victor Miclăuş – chitară bas
• Dinu Simon – baterie, percuţie
• Lucian Nagy – saxofoane
• Horia Făgărăşanu – pian
• Arthur Balogh – contrabas
• Pedro Negrescu – compozitor, contrabas
• Ozana Barabancea – voce
• Puiu Pascu - compozitor, pian
• Puba Hromadka – baterie
• Paul Weiner - compozitor, pian
• Mişi Farkas – baterie
• Puiu Minda – baterie
• Corneliu Stroe- baterie, percuţie
• Alexandru Braşovean – compozitor, chitară bass
• Lucian Ban - pianist, compozitor, leader grup
• Cristian Soleanu - saxofonist

Influenţa jazzului în muzica clasică

• George Gershwin, cu Rapsody in Blue
• Béla Bartók, cu compoziţia Contrasts, scrisă pentru Benny Goodman
• Igor Stravinsky cu Ebony Concerto compus pentru "Woody Herman's Jazz-Band".
• Dmitri Şostacovici
• Darius Milhaud
• Richard Oschanitzky, cu Dublul concert pentru pian, saxofon tenor, orchestră simfonică şi bigband (1971)

Importanţi reprezentanţi ai muzicii de jazz

thumb|160px|Edward K. "Duke" Ellington

• Louis Armstrong
• Bessie Smith
• Ella Fitzgerald
• Charles Mingus
• Mahalia Jackson
• Count Basie
• Chet Baker
• Billie Holiday
• Duke Ellington
• Coleman Hawkins
• Lester Young
• Charlie Parker
• Dizzy Gillespie
• Miles Davis
• John Coltrane
• Ornette Coleman
• John McLaughlin
• Keith Jarrett
• Paul Bley
• Brad Mehldau
• Ron Carter
• Gary Peacock
• Charles Lloyd
• Jack de Johnette
• Wynton Marsalis
• Dave Brubeck
• Al Di Meola
• Chicago
• Stanley Clark

Mari orchestre de jazz (Big Bands)

thumb|200px|Count Basie

• Fletcher Henderson
• Benny Goodman
• Artie Shaw
• Charlie Barnet
• Jimmie Lunceford
• Count Basie
• Duke Ellington
• Glenn Miller
• Woody Herman
• Earl Hines
• Dizzy Gillespie's Eckstine Big Band
• Gil Evans
• Charles Mingus
• Chick Corea

Bibliografie

• Joachim E. Berendt: "Das Jazzbuch" - Von New Orleans bis in die achtziger Jahre, Wolfgang Krüger Verlag, 1991
• Gary Giddins: "Visions of Jazz", Oxford Univ. Press, 1997.
• Lucien Malson: "Histoire du jazz et de la musique afro-américaine", Seuil, Paris, 1994.
• Mihai Berindei, "Dicţionar de jazz", Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.
• Adrian Andrieş "Dicţionar de jazz", Editura Tehnică, Bucureşti, 1998.
• Virgil Mihaiu, "Cutia de rezonanţă", Editura Albatros, Bucureşti, 1985.
• Virgil Mihaiu, "Jazzorelief", Editura Nemira, Bucureşti, 1993.
• Gilles Mouellic," Jazzul,o estetica a secolului XX",Editura Grinta,Cluj,2003,trad.Roland Szekely
• Gilles Mouellic "Jazz şi cinema", Editura Grinta, Cluj,2005,trad.Roland Szekely
• Gilles Mouellic,Koffi Kwahule,"Fraţi de sunet+discuţii despre jazz, teatru şi literatură",Editura Grinta,Cluj,2009,trad.Roland Szekely
• Lucien Malson,"Istoria jazzului şi a muzicii afro-americane",Editura Grinta, Cluj,2010,trad.Roland Szekely

Legături externe

• Jazz (1895 - 1930)
• PBS - JAZZ A Film By Ken Burns Jazz in Time
• The History of Jazz (By Ted Gioia)
• JAZZ HISTORY

Template:Articol de calitate

Categorie:Jazz

af:Jazz an:Jazz ar:جاز ast:Jazz az:Caz bar:Jazz bat-smg:Džiazos be:Джаз be-x-old:Джаз bg:Джаз bn:জ্যাজ সঙ্গীত br:Jazz bs:Jazz ca:Jazz cs:Jazz cy:Jazz da:Jazz de:Jazz el:Τζαζ en:Jazz eo:Ĵazo es:Jazz et:Džäss eu:Jazz fa:جاز fi:Jazz fiu-vro:Tsäss fr:Jazz fur:Musiche jazz fy:Jazz ga:Snagcheol gan:爵士樂 gl:Jazz he:ג'אז hi:जैज़ hr:Jazz ht:Dyaz hu:Dzsessz id:Jazz io:Jazo is:Djass it:Jazz ja:ジャズ jbo:zgirjazu jv:Jazz ka:ჯაზი kn:ಜಾಝ್ ಸಂಗೀತ ko:재즈 la:Jazz lb:Jazz li:Jazz lt:Džiazas lv:Džezs mk:Џез ml:ജാസ് nah:Jazz nds:Jazz nds-nl:Jazz nl:Jazz nn:Jazz no:Jazz oc:Jazz pcd:Djazz pl:Jazz pt:Jazz qu:Jazz ru:Джаз sah:Дьаз sc:Jazz scn:Jazz sh:Jazz simple:Jazz sk:Džez sl:Jazz sq:Jazz sr:Џез sv:Jazz szl:Dżez ta:ஜாஸ் th:แจ๊ส tr:Caz uk:Джаз ur:جاز vi:Jazz war:Jazz yo:Jazz zh:爵士乐 zh-min-nan:Jazz zh-yue:爵士樂