Romanian Wiki
Advertisement

Template:Deznotă right|thumb|300px|Oltenia în România Oltenia este o regiune istorică din sud-vestul României delimitată la est de râul Olt[1], la sud şi vest de Dunăre, iar la nord de Carpaţii Meridionali.

Geografie

right|thumb|200px|Harta fizico-geografică a Olteniei

Oltenia este străjuită în nord de Carpaţii Meridionali, iar în vest, sud şi est de ape curgătoare: Dunăre, respectiv Oltul. Râul Jiu străbate regiunea în direcţia nord-sud şi o împarte în două părţi aproape egale, în care relieful uneia apre să se oglindească în cealaltă. Nordul Olteniei este muntos, fiind prezente aici două masive: Parâng (la est de râul Jiu) şi Retezat-Godeanu (la vest de râul Jiu). La sud de Carpaţi se află zona subcarpatică, reprezentată printr-un şir de dealuri (Dealul Bran, Măgura Slătioarei, Dealurile Gorjului, Dealul Bârzei) şi depresiuni (Novaci, Tismana, Târgu Jiu). În nord-vest se află Podişul Mehedinţi, dealurile Coşuştei şi depresiunea Severin. La sud de Subcarpaţi se află Podişul Getic, acesta fiind divizat în Platformele: Strehaiei (la vest de râul Jiu; se subîmparte în platformele Huşniţei şi Bălăciţa), Jiului (străbătută de Jiu) şi Olteţului(la est de Jiu). În sudul Olteniei de află Câmpia Olteniei, care este de altfel cel mai vestic sector al Câmpiei Române. Câmpia Olteniei este alcătuită de Câmpiile Blahniţei şi Băileştilor (la vest de Jiu) şi Romanaţilor (la est de Jiu). Cele mai importante râuri sunt: Olt (împreună cu afluenţii Lotru şi Olteţ) , Jiu (împreună cu afluenţii Tismana, Motru, Amaradia şi Gilort), Desnăţui, Drincea şi Cerna. Clima Olteniei este temperat-continentală, dar cu influenţe mediteraneene.

Suprafaţa Olteniei este de 24.095 km² [2]. Cele mai importante oraşe sunt: Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Târgu Jiu şi Râmnicu Vâlcea.

Organizare administrativă

Teritoriul istoric al Olteniei este, astăzi, împărţit astfel: thumb|right|200px|Harta României cu încadrarea Olteniei în Ţara Românească şi în judeţele actuale

  • Judeţul Dolj
  • Judeţul Gorj
  • Judeţul Mehedinţi (fără oraşul Orşova şi comunele Eşelniţa, Dubova, Sviniţa, care aparţin Banatului)
  • Judeţul Olt (fără zonele situate la est de râul Olt, care fac parte din Muntenia)
  • Judeţul Vâlcea (fără zonele situate la est de râul Olt, care fac parte din Muntenia. De asemenea, o mică zonă situată între barajul Vidra şi vârful Ştefleşti a fost ataşată judeţului Vâlcea, fiind desprinsă din fostul judeţ Sibiu)
  • Judeţul Teleorman (doar comuna Islaz)

Toate aceste judeţe (mai puţin Teleorman) sunt gupate în Regiunea de dezvoltare Sud-Vest, care, datorită faptului că 82,4% din teritoriul ei este alcătuit din această regiune istorică, poartă şi denumirea de Regiunea de dezvoltare Sud-Vest Oltenia.

Istorie

Template:Articol principal

Pe teritoriul Olteniei locuiau, înainte de cucerirea romană, mai multe triburi geto-dace: pelii (Pelendava), sucii (Sucidava), burii (Buridava), la cazanele Dunării era un alt trib şi este posibil să fi fost şi alte triburi sau reprezentanţi ai altor triburi în regiune. De asemenea au existat mai multe aşezări celtice. În secolul I î.Hr. acest teritoriu a aparţinut Regatului Dac condus de Burebista, apoi, la sfârşitul sec. 1. e.n. regatului condus de Decebal. Din 101 până în 271 a fost sub stăpânire romană. Din anul 119 până în 158 regiunea este inclusă provinciei Dacia Inferior, după această dată şi până la Retragerea Aureliană din 271, teritoriul Olteniei a făcut parte din provincia Dacia Malvensis[3].

Dacia de la sud de Carpaţi era o regiune în care se putea pătrunde pe uscat doar prin trei trecători: prin Culoarul Timiş-Cerna, străjuit de castrul roman de la Ad Mehadium (Mehadia), prin valea Jiului (prin pasul Lainici), străjuit de castrul de la Ad Mutriam şi prin valea Oltului (prin pasul Turnu Roşu), străjuit de castrul de la Arutella. Defileul Lotrului devenind accesibil abia în secolul al-XX-lea. Spre est era doar un drum de munte terasat de legionarii romani, străjuit de coline împădurite, care pleca dintre localităţile de azi Curtea de Argeş şi Piteşti, bifurcând-se, în afara provinciei, spre Câmpulung şi spre sudul Munteniei. Această relativă izolare de restul lumii a oferit locuitorilor o anumită protecţie naturală în faţa năvălirilor; nordul Olteniei, neaflându-se în calea migratorilor, cum s-a întâmplat cu zunele joase din sudul regiunii.

Explicabile sînt şi numeroasele ruine daco-romane păstrate într-o stare mult mai bună în Oltenia decât în Transilvania, ruinele castrelor de la Drobeta, dar în special cele de la Sucidava şi Pelendava sînt într-o stare mult mai bună decât cele de peste munţi. Ele par mai degrabă să fi fost lăsate în paragină şi folosite ca materie primă pentru construcţiile din jur (cazul Pelendavei, unde o parte a zidurilor a constituit sursa de piatră şi cărămidă pentru construirea bisericii, cum apare scris chiar în pisania mânăstirii Coşuna, construită chiar lângă castru).

În afara lor, s-au păstrat alte numeroase situri daco-romane : Romula, Rusidava, Buridava, Castra Nova, Ad Mehadium, Ad Mutriam, Arutela, Drobeta ş.a. De remarcat faptul că Oltenia a continuat să fie în legătură directă cu Imperiul şi după retragerea aureliană,împăratul Constantin cel Mare construieşte un pod peste Dunare la Corabia, unde se vede şi azi pilonul capului de pod de pe malul românesc, situaţie similară cu cea a podului de la Drobeta. Drobeta, dintr-un punct strategic iniţial, devenise primul centru urban din Oltenia romană şi al treilea din Dacia, după Sarmizegetusa si Apulum. În timpul lui Hadrian (117-138) oraşul a fost declarat municipium (121), când populaţia atinsese 14.000 de locuitori, iar în timpul lui Septimiu Sever (193-211) a fost ridicat la rangul de colonia (193) ceea ce conferea locuitorilor urbei drepturi egale cu cetăţenii Romei. O colonia era un oraş prosper, cu temple, basilici, un teatru, un forum, un port, bresle de mesteşugari.Împăraţii romani, chiar şi in timpul scindării imperiului au continuat să refacă şi să întreţină cetăţile de la Dunăre. Ultimul împărat care mai adusese acvilele romane la Dunăre a fost Iustinian I (527-565), a adăugat şi el un turn Drobetei.

[[Fişier:Romanian origins map.PNG|thumb|250px|Etnogeneza românilor]] Descoperirile arheologice au evidenţiat că, din punct de vedere al circulaţiei monetare, Oltenia are o situaţie perfect similară diocezei Daciilor, în special începând cu al doilea deceniu al secolului al VI-lea, fiind deci integrată lumii romane,datorită în cea mai mare măsură, prezenţei unei foarte numerose populaţii de origine latină. Din studiul istoriei legiunilor romane, se poate observa ca veteranii legiunii a V-a Macedonica şi legiunii a XIII-a Gemina sînt lăsaţi la vatră şi primesc ca plată a serviciilor militare, loturi agricole in Dacia Malvensis, Caracalla împroprietăreşte chiar şi legionarii altor legiuni romane. Se datorează şi garnizoanelor militare, emisiunile din capitală sunt aici mult mai frecvente decât în provincii. Din contră, Muntenia de la apus de Limes Transalutanus este un teritoriu locuit de barbari, în care pătrunderea de monedă are mai mult caracter accidental, iar evoluţiile sunt decorelate tendinţelor din Imperiu sau din Oltenia.

Această diferenţă poate fi ilustrată şi pe ceramică.În Oltenia (unde formele de tradiţie romană reprezintă peste 90% din ceramică), în mare măsură este încă imatură in Muntenia la Soldat Ghivan (pentru care doar circa două cincimi din forme au această origine) şi este doar iniţiată la Străuleşti (unde formele de sorginte carpică sunt cele mai caracterizante).

Numismatica concluzionează mult mai apăsat apartenenţa la Imperiul târziu; studiul ceramistic a subliniat mai mult recursul la forme rezolute, dar caracterul roman al Olteniei rezultă din ambele serii de studiu. Vârful descoperirilor de monedă de aur, în Oltenia, datează din deceniul 527-537, ceea ce reflectă efortul de consolidare a limes-ului roman (limita estică a Daciei Malvensis pe aliniamentul localităţilor de azi Turnu Măgurele-Roşiori-Piteşti-Curtea de Argeş). Acest context favorabil (inclusiv prin fluiditate monetară) este cel pentru care ar trebui să presupunem vârful activităţilor economice, inclusiv al activităţior meşteşugăreşti, deci inclusiv al producţiei ceramice de atelier. Oscilaţii semnificative în jos, pentru circulaţia monetară din Oltenia, sunt evidenţiate în legătură cu invaziile, alte evenimente militare, mai puţin cunscute din izvoare, par să se fi produs în 589/590, 593/594 şi 597/598. Evidenţa numismatică în spaţiul Olteniei iluminează, indirect, situaţia strategică a Munteniei, care a fost teritoriu de pasaj a migratorilor.

Un alt indiciu al latinizarii avansate, il constituie diferenţele de infăţişare ale oltenilor, mai bruneţi, cu debit verbal mult mai alert si gesticulari frecvente, colerici, expansivi, caracteristici moştenite direct de la colonizarea masivă cu legionari a unui teritoriu în care populaţia geto-dacă a fost redusă din diferite motive(razboaiele daco-romane, luarea în sclavie a multor barbaţi daci, migrarea unei părţi a bastinaşilor spre dacii liberi. De fapt, primii coloni au fost aşezaţi în Oltenia de către Traian chiar înainte de construirea podului de la Drobeta, erau cohorte auxiliare din Hispania, legionarii au primit pământuri în jurul Drobetei, constituind o enclavă, un cap de pod menit să înlesnească construirea în deplină securitate a podului de peste Dunare.

Acest ansamblu al descoperirilor masive de monedă romană, unelte agricole, fibule si ustensile de tot felul, arme, castre, sugerează ca în regiune, romanizarea a fost extrem de accentuată.

Un alt indiciu, este utilizarea frecventă a perfectului simplu în vorbirea populară, perfectul simplu fiind un timp al verbului specific doar limbilor de origine latină.

thumb|250px|right|thumb|right|250px|Peninsula Balcanică în sec. XIII

În secolele IV-XII sudul Olteniei a fost un important culoar de trecere a diveselor popoare migratoare.[4][5]. Vestigii slave au fost descoperite la Ostrovu Mare, Pleniţa, Vârtop, Coşovenii de Jos, Nedeia, Orlea, Sucidava, dar şi la Râureni în nord-est. Aceştia au emigrat la sud de Dunăre sau au fost asimilaţi de populaţia romanică majoritară, dar au lăsat numeroase toponimii de origine salvonă: râul Bistriţa (în nord-estul Olteniei), Craiova, Hinova, Bistreţ, Bucovăţ, Dumbrava etc.

În secolul XIII apar cnezatele lui Litovoi, Seneslau, Ioan şi Farcas care, odată unficate sub Litovoi, apar ca destul de puternice pentru a respinge atacurile maghiare dinspre munţi, care ocupaseră Transilvania şi a celor tătare dinspre est, care reuşiseră să ocupe în perioada lui Litovoi, toată zona de câmpie din Muntenia şi toată Moldova.

În secolul XIII Turnu-Severin a fost stăpânit de Regatul Ungariei. Zona înconjurătoate (Banatul de Severin) a fost până în secolul XVI disputată cu Ungaria.

Între secolele XIII-XVI este menţionată în Râmnicu Vâlcea o populaţie săsească.[6]

În epoca medievală, teritoriul Olteniei este parte integrantă din Ţara Românească, unii membrii ai familiei olteneşti a Craioveştilor ocupând tronul începând cu secolul al XVI-lea. Oltenia avea o notă distinctă în raportul puterii, prin Marea Bănie de Craiova. Regiunea era administrată de un ban, motiv pentru care este cunoscută şi sub denumirea de Banatul Craiovei. Craiova era capitala unei regiuni care beneficia de o autonomie relativă, dar care era parte integrantă din Ţara Românească. Mulţi bani ai Craiovei sau familii importante din urbe, devenind domnitori în virtutea poziţiei pe care o ocupau în aparatul administrativ al Craiovei (dar şi datorită bunelor relaţii cu otomanii în cazul Craioveştilor[7]), cel mai bun exemplu este cazul familiei Bibescu care a dat pe ultimii doi domnitori din Ţara Românească, Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei.

În timpul lui Mircea cel Bătrân, pe teritoriul Olteniei fiinţau judeţe precum Jaleş (în apusul Gorjului de azi), Motru (în răsăritul Mehedinţiului actual), de Baltă (în vestul actualului judeţ Dolj şi sudul actualului judeţ Mehedinţi) şi probabil Jiu (în zona Tg. Jiu)[8].

thumb|right|250px|Imperiul Habsburgic în secolul XVIII

În urma tratatului de la Passarovitz din 1718 Oltenia intră sub stăpânirea habsburgică, aceştia numind-o "Kleine Walachei" (adică "Valahia Mică", faţă de Muntenia care era "Valahia Mare"). Astfel, graniţa vestică a Ţării Româneşti devine pentru scurt timp râul Olt. Situaţia era agravată şi pe fondul transformării teritoriilor româneşti în teatru de război între habsburgi, ruşi şi turci. Datorită tentativei Habsburgilor de a instaura în Oltenia o administraţie proprie, sprijinită militar şi transformarea ei într-o provincie imperială, lucru pe care nici turcii nu-l reuşiseră pe parcursul mai multor sute de ani, se dezvoltă o puternică mişcare de revoltă, care a cuprins toate segmentele societăţii, de la ţărani şi micii meseriaşi, până la comercianţi, mica şi marea boierime. Nemulţumirea populaţiei era provocată de caracterul militar al exploatării, precum şi de colectarea veniturilor provinciilor în visteria curţii imperiale. Amploarea haiduciei din Oltenia a atins cote nemaintâlnite în Europa, habsburgii întâmpinând mari dificultăţi în tentativa de a prelua puterea de facto în provincie. Totuşi, acestă perioadă a adus şi anumite beneficii regiunii.[9] Astfel, au fost realizate primele hărţi topografice ale Olteniei. De asemenea, prin efectuarea unor intervenţii pirotehnice s-a construit drumul Călimăneşti-Cozia pentru a lega noua provincie de restul imperiului. Astfel, drumul alternativ care lega Depresiunea Lotrului de Muntenia şi care trecea de obicei prin localităţile Sălătrucu şi Perişani, îşi pierde însemnătatea. După 1718 acestea rămânân insă în posesia Munteniei, deoarece se aflau la est de râul Olt. În urma tratatului de la Belgrad din 1739, Oltenia este realipită la Ţara Românească. Craiova devine între 1735 şi 1770 capitala unei regiuni cufundate în anarhie, fără o apartenenţă statală reală, în care haiduci ca Iancu Jianu făceau legea. Pe o perioadă de aproximativ 100 de ani, Oltenia devine sălaşul unor celebri haiduci şi panduri din Oltenia. thumb|left|150px|Tudor Vladimirescu În 1821, Oltenia este locul de plecare al primei revoluţii moderne, revoluţie care avea să însemne pentru ţările române, trecerea de la perioada medievală la epoca modernă. Deşi revoluţia lui Tudor Vladimirescu reuşeşte doar să restabilească domniile pamântene, ea constituie un moment de cotitură în istoria noastră. Tot Oltenia a fost sălaşul în care care s-a dezvoltat revoluţia paşoptistă, Craiova fiind prima capitală a revoluţiei pe care o pregăteau oamenii "Fraţiei": Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Magheru, Cosatache Romanescu, Cristian Tell înainte de a duce revoluţia la Bucureşti. thumb|250px|Harta fizică şi administrativă a Olteniei din anul 1935 Tudor Vladimirescu a fost primul care a purtat steagul României, steag conceput de cărturarul Petrache Poenaru fiu al Olteniei, iar la Râmnicu Vâlcea s-au auzit pentru prima dată acordurile melodiei compuse de Anton Pann, imnul "Deşteaptă-te române". Oltenia a fost deasemenea, un foarte puternic centru unionist.

Chiar şi după Unirea Principatelor, Oltenia continuă să fie regiunea cea mai fierbinte, în perioada războiului de independenţă, căci Oltenia devine, din nou, regiunea cel mai puternic implicată în război, trecerea Dunării de către armata română are loc la Corabia, iar teatrul principal de desfăşurare al ostilităţilor (Plevna, Griviţa, Rahova, Vidin) era plasat în vecinătatea Olteniei, pe malul drept al Dunarii. Populaţia a sprijinit material în modul cel mai direct războiul, în special familiile celor plecaţi la război, trecând efectiv Dunărea cu care de provizii pentru armata română care nu strălucea deloc la acest capitol, fapt foarte rar întâlnit în istoria războaielor moderne.

Deşi începută în Moldova, răscoala de la 1907 atinge cote paroxistice în Oltenia, trupele de jandarmi şi militari nu sunt suficiente, doar folosirea, în premieră, a artileriei şi bombardarea unor sate (în special, Baileşti şi satele din jurul Slatinei) reuşesc să stopeze răsculaţii.

În Primul Război Mondial, au loc lupte crâncene în marginea localităţilor importante din Oltenia, când armata română se retrăgea spre Moldova. Lupte la care populaţia civilă nu a ezitat nici un moment sa intervină, la Podul Jiu (lângă Târgu Jiu), la Robăneşti (langa Craiova), în pădurile Strehareţului (Slatina) şi pe valea Oltului (în apropiere de Râmnicu Vâlcea. La Podul Jiu, populaţia (printre care Ecaterina Teodoroiu) a reuşit chiar să oprească coloana germană, până acestora le-au sosit întăriri. Situaţia nu s-a repetat şi în Muntenia unde oraşele, inclusiv Bucureştiul, au fost cedate fără luptă.

Înainte de reforma administrativă din 1950, când au fost desfiinţate judeţele, Oltenia era subdivizată în judeţele Mehedinţi, Gorj, Vâlcea, Dolj şi Romanaţi[10].

În 1938, regele Carol al II-lea introduce, prin decret, organizarea administrativă bazată pe ţinuturi. Pe teritoriul Olteniei a fost alcătuit Ţinutul Jiu (numit uneori şi Ţinutul Olt), care cuprindea, pe lângă cele 5 judeţe olteneşti şi judeţul Olt.

În perioada 1950-1952, pe teritoriul Olteniei au existat regiunile Gorj, Dolj, Vâlcea (aceasta cuprindea şi comune situate la răsărit de Olt care au fost desprinde din vechiul judeţ Argeş). Piatra Olt aparţinea regiunii Argeş, iar comuna Islaz a fost ataşată regiunii Teleorman[11].

În perioada 1952-1968 cea mai mare parte a teritoriului Olteniei (84,25%)[12] este alcătuită din Regiunea Oltenia (numită până în 1960: Regiunea Craiova). Nord-estul Olteniei a făcut parte din Regiunea Argeş (numită până în 1960: Regiunea Piteşti). Comuna Islaz a făcut parte din Regiunea Bucureşti.[13][14]

Actuala organizare administrativă a spaţiului oltenesc datează din 1968.

Galeria de imagini

Vezi şi

  • Marea Bănie de Craiova
  • Stema Olteniei
  • Biserici de lemn din Oltenia

Legături externe

Surse

  1. GEOGRAFIA REGIONALĂ A ROMÂNIEI 2005 - Ministerul Educaţiei şi Cercetării
  2. The Columbia Encyclopedia, Sixth Edition. 2001-05
  3. Unii istorici (de ex. Constantin Daicoviciu) localizează Dacia Malvensis în Banat, nu în Oltenia. Vezi şi fragmente din Dacica de C. Daicoviciu
  4. România. Atlas istorico-geografic, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996
  5. România. Atlas istorico-geografic, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996
  6. Parohia catolică "Sfântul Anton de Padova" - Râmnicu Vâlcea
  7. Istoria Românilor pag. 194
  8. P. P. Panaitescu - Mircea cel Bătrân, Ed. Corint, Bucureşti, 2000, p. 144
  9. Şerban Papacostea, Oltenia sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucuresti, 1971
  10. Harta României Mari şi a provinciilor istorice din care era alcăuită din Henius Weltatlas; Brockhaus, Leipzig; 1929
  11. Harta împărţirii administrative a României din perioada 1950-1952
  12. Acadenia Republicii Populare Romîne. Dicţionar enciclopedic romîn. 1964
  13. Organizarea administrativă a României din perioada 1952-1960
  14. Organizarea administrativă a României din perioada 1960-1968

Template:RomaniaRegiuniIstorice

bg:Олтения ca:Oltènia da:Oltenien de:Kleine Walachei en:Oltenia es:Oltenia fr:Olténie gl:Oltenia he:אולטניה hr:Oltenija hu:Olténia id:Oltenia it:Oltenia ja:オルテニア ko:올테니아 nl:Oltenië nn:Oltenia pl:Oltenia pt:Oltênia ru:Олтения simple:Oltenia sr:Олтенија sv:Oltenien uk:Олтенія zh:奧爾特尼亞

Advertisement