Vasile Alecsandri

Template:Membru Academia Română

Vasile Alecsandri (n. 21 iulie 1821, Bacău — d. 22 august 1890, Mirceşti, judeţul Iaşi) a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, academician român, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc şi a literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei şi apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea.

Biografie

Primii ani

Vasile Alecsandri a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri şi al Elenei Cozoni. După unii cercetători, anul naşterii ar putea fi 1821 , 1819 sau chiar 1818. Locul naşterii sale este incert, deoarece naşterea s-a petrecut în timpul refugiului familiei Alecsandri în munţi din calea armatei lui Alexandru Ipsilanti. Se consideră că s-a născut undeva pe raza judeţului Bacău. Şi-a petrecut copilăria la Iaşi şi la Mirceşti, unde tatăl său avea o moşie şi unde a revenit pe întreaga durată a vieţii sale să-şi găsească liniştea. A început învăţătura cu un dascăl grec, apoi cu dascălul maramureşean Gherman Vida.

Între anii 1828 şi 1834, s-a deschis la Iaşi pensionul lui Victor Cuenim. Spătarul Alecsandri l-a înscris pe fiul său la pensionul francez, unde a studiat alături de Mihail Kogălniceanu, Matei Millo, actorul de care l-a legat o mare prietenie şi admiraţie şi pentru care a scris Chiriţele şi o mare parte din cânticelele comice.

Anii de formaţie

În anul 1834, împreună cu alţi tineri boieri moldoveni, printre care viitorul domn Al. I. Cuza şi pictorul Ion Negulici, a fost trimis la studii la Paris, unde şi-a dat bacalaureatul în anul 1835. În 1837 s-a pregătit pentru un bacalaureat în ştiinţe, urmând cursurile Facultăţii de Inginerie, pe care nu a terminat-o.

În 1838 apar primele încercări literare în limba franceză: Zunarilla, Marie, Les brigands, Le petit rameau, Serata. În anul următor s-a întors în ţară şi a ocupat un post în administraţie până în 1846. Împreună cu Costache Negri a făcut o călătorie în Italia, care a devenit motiv de inspiraţie pentru nuvela romantică Buchetiera de la Florenţa.

În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi a luat conducerea teatrului din Iaşi şi şi-a început activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai constante succese. Opera sa dramatică însumează circa 2000 de pagini, rămânând cel mai rezistent compartiment al activităţii sale literare şi va constitui baza solidă pe care se va dezvolta dramaturgia românească în principalele sale direcţii tehnice: comedia străină şi drama istorică. În noiembrie s-a jucat Farmazonul din Hârlău, iar în februarie 1841, Cinovnicul şi modista, ambele preluate după piese străine.

Din 1842 datează importanta sa călătorie în munţii Moldovei, în urma căreia descoperă valoarea artistică a poeziei populare. Scrie primele sale poezii în limba română pe care le va grupa mai târziu în ciclul Doine şi care sunt foarte strâns legate de modelul popular din care au luat naştere.

thumb|Vasile Alecsandri şi Ion Ghica la Istambul în 1855

În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Ion Ghica scoate săptămânalul Propăşirea, în care poetul va publica versuri ce vor fi incluse în ciclul Doine şi lăcrimioare, iar în 11 ianuarie se reprezintă piesa Iorgu de la Sadagura, comedie de rezistenţă în dramaturgia scriitorului.

În 1845 cu ocazia seratelor literare de la Mânjina o cunoaşte pe Elena, sora prietenului Costache Negri, de care se îndrăgosteşte şi căreia, după moartea timpurie 1847, îi dedică poezia Steluţa şi apoi întreg ciclul de poezii Lăcrămioare.

Exilul

După înfrângerea mişcării paşoptiste este exilat, şi după ce călătoreşte prin Austria şi Germania; se stabileşte la Paris, unde se întâlneşte cu alţi militanţi munteni; din perioada exilului datează poeziile Adio Moldovei şi Sentinela română.

În 1849- mai- pleacă, împreună cu ceilalţi exilaţi la Braşov, în Bucovina, apoi, în toamna aceluiaşi an, la Paris. Scrie primele cântecele comice (Şoldan Viteazul, Mama Angheluşa) şi câteva scenete comice şi muzicale. Se întoarce în ţară în luna decembrie.

Anii de maturitate

Nicolae Bălcescu, prietenul lui Vasile Alecsandri, moare la Palermo în 1852. Între anii 1852-1853, Alecsandri rămâne pentru mai multă vreme în Franţa. În vara anului 1853, porneşte spre sudul Franţei, într-o călătorie spre Pirinei, Marsilia, Gibraltar, Tanger, Africa, Madrid, o călătorie care va lăsa urme în creaţia sa poetică, în gustul pentru exoticul mauro-hispanic.

În 1855 s-a îndrăgostit de Paulina Lucasievici, cu care a avut o fată, Maria, în noiembrie 1857. S-au căsătorit nouăsprezece ani mai târziu, pe 3 octombrie 1876. Din 1860 se stabileşte la Mirceşti, unde rămâne până la sfârşitul vieţii, chiar dacă lungi perioade de timp a fost plecat din ţară în misiuni diplomatice.

În 1882 este ales preşedinte al secţiei de literatură a Academiei. Călătoreşte în Franţa pentru a primi premiul oferit de felibrii; este sărbătorit la Montpellier. Îl vizitează pe ambasadorul României la Londra, prietenul său Ion Ghica. Pleacă la Paris în 1885, ca ministru al României în Franţa. În 1889, primeşte vizita poeţilor francezi Sully Prudhomme şi Leconte de Lisle.

Vasile Alecsandri s-a stins din viaţă la 22 august 1890, după o lungă suferinţă, fiind înmormântat cu toate onorurile la conacul său de la Mirceşti.

Activitate culturală

A fost unul dintre fruntaşii mişcării revoluţionare din Moldova, redactând împreună cu Kogălniceanu şi C. Negri Dorinţele partidei naţionale din Moldova, principalul manifest al revoluţionarilor moldoveni.

În 1854 - Apare sub conducerea sa România literară, revistă la care au colaborat moldovenii C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, Al. Russo, dar şi muntenii Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Al. Odobescu.

În 1859 - Este numit de domnitorul Al. I. Cuza ministru al afacerilor externe; va fi trimis în Franţa, Anglia şi Piemont pentru a pleda în scopul recunoaşterii Unirii.

Primeşte Premiul Academiei pentru Literatură în 1881.

Alecsandri şi Junimea

În 1863 ia naştere la Iaşi societatea Junimea, al cărui membru onorific a fost până la sfârşitul vieţii. În anul 1867 este ales membru al Societăţii literare române, devenită Academia Română.

Cu ocazia serbărilor de la Putna din 1871, poetul trimite două cântece care au însufleţit marea masă de oameni: Imn lui Ştefan cel Mare şi Imn religios cântat la serbarea junimei academice române. În acelaşi an Titu Maiorescu publică în Convorbiri literare studiul Direcţia nouă în poezia şi proza românească în care spune: „În fruntea noii mişcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generaţia trecută, poetul <Doinelor şi lăcrimioarelor>, culegătorul cântecelor populare păruse a-şi fi terminat chemarea literară (...). Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele, ce o petrecuse în izolare la Mirceşti, şi iernei mult mai grele ce o petrecuse izolat în literatura ţării, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor ... “

Opera. Evoluţie şi tendinţe

În 1843 apare, în Albina Românească, Tatarul, prima poezie care va face parte din ciclul Doine şi lăcrămioare. Tot acum scrie poeziile Baba Cloanţa, Strunga, Doina, Hora, Crai nou. În 1848 scrie poezia Către români, intitulată mai târziu Deşteptarea României.

În 1850, după o absenţă de aproape doi ani, Vasile Alecsandri se întoarce în ţară; publică în revista Bucovina poeziile populare Toma Alimoş, Blestemul, Şerb sărac, Mioara, Mihu Copilul. Începe sa lucreze la ciclul Chiriţelor cu Chiriţa în Iaşi. Aceasta va fi urmată de Chiriţa în provincie (1852), Chiriţa în voiagiu (1864) şi Chiriţa în balon (1874). La Teatrul Naţional se joacă Chiriţa în Iaşi sau Două fete ş-o neneacă.

În 1852 apare volumul Poezii poporale. Balade (Cântice bătrâneşti). Adunate şi îndreptate de d. V. Alecsandri. Tipăreşte primul volum de teatru Repertoriul dramatic, care conţine piesele Iorgu de la Sadagura, Iaşii în carnaval, Peatra din casă, Chiriţa la Iaşi, Chiriţa în provincie. În 1853 apare volumul Poezii poporale. Balade adunate şi îndreptate de V. Alecsandri, partea a II-a. Publică la Paris primul volum de poezii originale: Doine şi lăcrimioare. În 1856 apare în Steaua Dunării, revista lui Kogălniceanu, poezia Hora Unirii.

În 1874 publică Boieri şi ciocoi, una dintre cele mai importante comedii, o frescă socială de dimensiuni considerabile. Tot în Convorbiri literare publică nuvela Călătorie în Africa. În 1875 se editează Opere complete, cuprinzând Poezii (I-III) şi Teatru (IV). În 1876 se publică volumul Proza. În 1877, odată cu poezia Balcanul şi Carpatul începe seria Ostaşilor noştri. În 1878 apare volumul Ostaşii noştri, închinat eroismului românilor în războiul din 1877. În 1881 apare ultimul volum din Opere complete, care cuprinde ciclurile Legende nouă şi Ostaşii noştri.

În evoluţia artistică a lui Alecsandri se pot distinge cel puţin trei momente, trei vârste aflate în deplină corelaţie cu epoca plină de transformări prin care trece societatea românească a acelor timpuri.

Debutul său stă sub semnul unui romantism tipic, entuziast, liric (Buchetiera de la Florenţa, Doine şi lăcrimioare) dar şi al unei necruţătoare critici a ridicolului social în piesa Iorgu de la Sadagura sau în ciclul "Chiriţelor". Acest romantism tipic, caracteristic literaturii române din perioada paşoptistă, are în literatura lui Alecsandri cea mai înaltă măsură în Balta albă şi în Deşteptarea României şi, de cele mai multe ori se prelungeşte prin unele texte până după Unire.

O a doua etapă, aşa-zisă de limpezire, de obiectivare a viziunii şi a mijloacelor artistice, se poate observa începând cu prozele călătoriei în Africa şi terminând cu expresia artistică matură din pasteluri şi din unele legende.

Cea de-a treia etapă îl face să revină spre teatru, cu o viziune în general romantică, viziune filtrată însă printr-un echilibru al sentimentelor, printr-o seninătate a înţelegerii care îl apropie de clasicism. Epoca în care trăieşte Alecsandri este fundamental romantică, dar fără îndoială că a vorbi despre clasicism şi romantism la modul concret (implicând aşadar o conştiinţă şi practică concretă), e o aventură la fel de mare ca aceea de a descoperi marile curente europene într-o literatură cu altă evoluţie culturală şi istorică decât cele din vestul Europei.

După 1840, când psihologia romantică pătrunde mai adânc, poetul începe să sufere de ceea ce s-a numit <<sentimentul incomplenitudinii, dar, în aceeaşi măsură, suferă de teama de dezordine în lumea fizică şi morală. Haosul îi provoacă viziuni negre. Lângă senzaţia de axfisie şi dorinţa de expansiune stă, mereu, un treaz sentiment al ordinei, stă voinţă (la Grigore Alexandrescu, Heliade, mai ales) de a împăca elementele în <<sfadă>>.

Marile convulsii istorice modelate de marile modele culturale imprimă începuturilor poeziei româneşti o configuraţie dialogică. Pe de-o parte revolta şi idealurile, transfigurate în aşa zisele universuri compensative: revoltă, erotică, sentimente ale individualului raportat la lume, tipic romantice, construite pe marile modele ale literaturii occidentale (Lamartine, Victor Hugo etc), iar pe de altă parte tentaţia de a imprima acestei mişcări de emancipare o ordine, o coerenţă, care nu putea fi găsită decât în marile modele ale literaturii clasice, adică în încercarea de a obiectiva viziunea şi mijloacele artistice, iniţial, iar mai apoi în luciditatea interogării lumii, în gustul contrastelor tragice născute de interacţiunea dintre epoci, de ruptura dintre ele.

Pastelurile

thumb|200px|right|Alecsandri Alecsandri începe să publice pasteluri în 1868, în diverse numere ale Convorbirilor literare.

Astfel de încercare de obiectivare a viziunii sunt pastelurile lui Alecsandri. Pastelul este o specie a genului liric cunoscută - în această formă - numai în literatura română, creată şi dusă la celebritate de Alecsandri însuşi, într-un ciclu de versuri care i-a dat numele: "Pasteluri", publicate în revista Convorbiri literare, în cea mai mare parte între 1868 şi 1869.

Pastelul preia de la poezia descriptivă a primilor romantici nu numai ideea corespondenţei dintre sentiment şi tabloul de natură, ci şi pe aceea a privirii unui peisaj sub unghiul mişcător al marilor cicluri naturale, al anotimpurilor, care îl luminează şi-l însufleţesc mereu de altă viaţă, în alte nuanţe; pe de altă parte, supune descrierea unui proces de obiectivare caracteristic poeziei post romantice, încercând să o apropie de trăsăturile unei opere plastice. Pastelul este mai degrabă un tablou realizat cu ajutorul limbajului (la origine pastelul înseamnă un desen în creion moale, uşor colorat). Acest tip de poezie manifestă preocupare pentru satisfacerea unor exigenţe specifice: compoziţie, colorit, echilibru.

Alecsandri a dat formă concretă unei tendinţe care preexista în poezia românească (găsim elemente de pastel la Asachi, Heliade, Alexandrescu). El va fi urmat de mai toţi poeţii sensibili la elementul pictural, la peisaj, indiferent de orientare estetică: Alexandru Macedonski, George Coşbuc, Ion Pillat, Vasile Voiculescu.

Pastelurile lui Alecsandri evocă natura aşa zis domestică, adică tot ce constituie cadrul obişnuit al unei vieţi patriarhale, idilice. Elementele descriptive apar aici nu incidental, ca un cadru al unui conflict de natură romantică, ci sunt scopul elementar al acestei poezii. Natura nu mai este, ca în marea poezie romantică, refugiu, ci cadrul natural privit cu obiectivitate descriptivă. Pastelurile devin în acest sens imnul plin de încredere adresat adevăratei ţări, satului şi adevăratelor valori ale acestuia: munca, rodnicia, robusteţea şi sănătatea morală. Melancolia romantică este înlocuită aici cu încredere în armonia naturală, cu o adevărată credinţă naturistă (vezi poeziile dedicate primăverii: Privirea scoate aburi pe umedul pământ / Se-ntind cărări uscate de-al adierii vânt. Căldura pătrunde în inimi şi natura iese din amorţeală, sosesc cocorii din ţările calde, ţăranii muncesc câmpul. Universul generat va fi unul al armoniei şi al ciclurilor fireşti ale naturii.

Autorul dramatic

În perioada 1878 - 1879, la conacul sau de la Mirceşti, scrie drama istorică romantică Despot-Vodă. Premiera a avut loc în octombie 1879 pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Piesa fusese citită în cenaclul Junimii din 8 mai 1879, printre auditori aflându-se Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale. Pe data de 30 septembrie 1880, i s-a jucat drama Despot Vodă. La Montpellier este premiat pentru poezia Cântecul gintei latine. Scrie feeria naţională Sânziana şi Pepelea.

Începe să lucreze în 1882 la piesa Fantâna Blanduziei, pe care o va termina anul următor. Sunt celebre epistolele pe care Ion Ghica i le trimite. În 1884 piesa Fântana Blanduziei este reprezentată la Teatrul Naţional din Bucureşti.

Scrie şi citeşte în cenaclul Junimea drama Ovidiu. În 1885, Teatrul Naţional prezintă drama Ovidiu a lui Vasile Alecsandri.

În 1886, Titu Maiorescu a publicat în Convorbiri literare articolul Poeţi şi critici; acesta se încheie cu o privire sintetică asupra operei lui Alecsandri:

„A lui liră multicoloră a răsunat la orice adiere ce s-a putut deştepta din mişcarea poporului nostru în mijlocia lui. În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri? În această totalitate a acţiunilor sale literare“. Template:Serie literatură română

Volume de teatru. Comedii

• Chiriţa în provinţie (1855)
• Chiriţa în voiagiu (1865)
• Chiriţa în balon (1875)

Volume de poezie

• Pasteluri
• Poezii populare. Balade (Cântice bătrâneşti), 1852
• Poezii populare. Balade adunate şi îndreptate de V. Alecsandri, partea a II-a, 1853
• Doine şi lăcrămioare, 1853

Proze

• Istoria unui galben
• Suvenire din Italia. Buchetiera de la Florenţa
• Iaşii în 1844
• Un salon din Iaşi
• Românii şi poezia lor
• O primblare la munţi
• Borsec
• Balta-albă
• Călătorie în Africa.
• Un episod din anul 1848

Proze din periodice

• Satire şi alte poetice compuneri de prinţul Antioh Cantemir
• Melodiile româneşti
• Prietenii românilor
• Lamartine
• Alecu Russo
• Dridri, (roman scris în 1869, publicat în 1873)
• Din albumul unui bibliofil
• Vasile Porojan
• Margărita, (nuvelă scrisă în 1870, din ea fiind publicată numai un mic episod în 1880)
• Introducere la scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri

Drame

• Cetatea Nemţului
• Lipitorile satelor
• Sgârcitul risipitor
• Despot Vodă, dramă istorică
• Fântâna Blanduziei
• Ovidiu

Opere complete

• Opere complete, 1875

Vezi şi

• Casa memorială Vasile Alecsandri de la Mirceşti
• Mausoleul lui Vasile Alecsandri

Bibliografie

• Charles Drouhet, Vasile Alecsandri şi scriitorii francezi, 1924
• E. Rădulescu Pogoneanu, Viaţa lui Vasile Alecsandri, 1940
• G. C. Nicolescu, Viaţa lui Vasile Alecsandri, 1962; ed.rev. 1965, 1975
• Alexandru Ciorănescu, Vasile Alecsandri, New York, 1973
• I. Roman, Vasile Alecsandri. Orientari si repere, 1973
• Doina Curticăpeanu, Vasile Alecsandri, prozator, 1977
• Alexandru Piru, Introducere în opera lui Vasile Alecsandri, 1978
• Emil Ghiţulescu, Vasile Alecsandri, 1979
• Paul Cornea, Regula jocului, 1980
• Mircea Ghiţulescu, Alecsandri şi dublul său, 1980
• Eugen Simion, Dimineaţa poeţilor, Cartea Românească, 1980
• Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicţionarul scriitorilor români, vol. I, Bucureşti, 1995

Legături externe

Template:Wikisource

Template:Revoluţionari români la 1848 Template:Membri fondatori ai Academiei Române

Categorie:Naşteri în 1821 Categorie:Decese în 1890 Categorie:Membri fondatori ai Academiei Române Categorie:Autori români Categorie:Diplomaţi români Categorie:Dramaturgi români Categorie:Directori români de teatre Categorie:Miniştri români Categorie:Poeţi români Categorie:Politicieni români Categorie:Scriitori români

de:Vasile Alecsandri en:Vasile Alecsandri es:Vasile Alecsandri fr:Vasile Alecsandri hu:Vasile Alecsandri id:Vasile Alecsandri it:Vasile Alecsandri la:Vasile Alecsandri pl:Vasile Alecsandri ru:Александри, Василе sv:Vasile Alecsandri uk:Васіле Александрі